Spit it out

Acum aproximativ un an am observat sub maxilar o galma cat bobul de orez, care se observa doar daca dadeam capul pe spate, sa se intinda bine pielea pe el. Nu ma durea, nu era rosu, n-arata dubios. Am fost cu sesiunea, cu sfarsitul de facultate, apoi am uitat sa ma duc sa vad ce e cu el, dupa care m-am angajat. Na ca pe 23.12.2008 seara i s-a pus pata si s-a inflamat, marindu-si dimensiunile de 3-4 ori. Ce spanac puteam sa fac atunci? Asa ca am asteptat sa vina ziua de 29, sa merg la policlinica de familie. Intre timp buba s-a umflat si mai tare, s-a inrosit, a inceput sa ma manance si ma durea de am terminat de zis tot repertoriul de injuraturi. Normal ca mama mi-a aplicat leacurile ei babesti (foaie de varza strivita) dar nu au functionat. Nu sunt sceptica in privinta lor pentru ca am vazut cu ochii mei multe cazuri rezolvate asa, inclusiv pe pielea mea. Dar buba zicea Nu si NU! Ieri dimineata chiar ma cam alarmasem ca era mai mare decat o moneda de 50 de bani. M-am culcat la 6:00 dupa lungi discutii cu Cristian care a tot incercat sa ma linisteasca (domo arrigato gozaimasu). Deci am concluzionat: ori antibiotic, ori bisturiu.

Intr-un final am reusit sa ma trezesc si pe la 13:00 am plecat la doctor. Nu erau prea multi de garda – m-am dus la un generalist. Si-a dat cu presupusul dar pana la urma a hotarat sa ma trimita la ORL – ghinionul meu ca nu era nimeni pe-acolo – si intr-un final mi-a dat trimitere la Spitalul Munincipal, la chirurgie. Il sun pe tata sa intreb daca se indura sa vina cu masina sa ma duca la spital si zice sa iau taxiul. Ajunsi acolo, intram in balamucul prezent. Atmosfera opusa celei de sarbatori: nervi, agitatie, duhoare de urina de la o aurolaca, oameni cu drene, oameni la reanimare, oameni plini de sange, oameni suparati. Mi s-a pus de-a latu’ si m-a deprimat total. Ne ducem la triaj si duduia zice ca nu stiu chirurgii de acolo sa ma taie pe mine sub barbie, ca nu se pricep (!?) si sa nu faca mai rau, ca nu sunt specialisti oro-maxilo-faciali si sa ma duc la camera de garda de la Spitalul Clinic de chirurgie oro-maxilo-faciala Prof. Dr. Dan Theodorescu ca acolo au. Plecam.

Nu ies bine pe usa ca mari crampe ce ma iau. Ma tarasc eu pana la un taxi si pana la urma ajungem la spital. Cam neprimitoare cladirea: intunecata, pustie si umpluta cu frigul de afara. Am fost trimisi la etaj unde am intrebat ce-i cu buba iar babatia mi-a raspuns rastit si cu un sictir de-mi mai lipseau doua palme peste moaca …si ajungem jos, la chirurgie. Acolo era un nene cu nepotul lui care avea maxilarul rupt in doua locuri. Crampele devenisera insuportabile si mi se facuse foarte rau. Ma duc la toaleta, fac ce e nevoie (ca dracu m-a pus sa beau suc de rosii rece pe stomacul gol), intr-un final am si vomitat.  Dupa vreo jumatate de ora imi fac curaj. Lesinata si galbena la fata ma intorc in sala de asteptare.

Am asteptat cam o ora si jumatate sa ii puna aparat de imobilizare, timp in care se adunasera vreo 15 persoane. Daca afara erau -3 grade, pe holul ala sigur erau -2. Tremurand ca frunza-n vant, intru si eu in cabinetul bine incalzit. Ma asez pe scaun si observ chiuveta in care scuipase mult sange tipul dinaintea mea.  Se uita doctorita si concluzioneaza ca am un chist sebaceu submandibular suprainfectat. Trebuie scos chirurgical dar asta dupa ce trece inflamatia. Imi da o reteta cu Augumentin si Ketonal si imi zice sa ma intorc pe 12.01.2009, la 12:30, etajul 2, camera 13. Macar nu ma mai simteam rau. Ironic, ultimele poze facute pe patul de spital sunt tot de pe 12 ianuarie (2004?), la o zi dupa ziua mea de nastere.

Ieri am hotărât să merg prin oraş. în speranţa că-mi voi cumpăra nişte pulovere călduroase. La metrou, în capul scărilor de coborât spre peron, un grup de adolescenţi stăteau la taclale, poziţionaţi în aşa fel că după ce îi ocoleai, abia reuşeai să te strecori prin spaţiul rămas între ei şi perete. Frate, dacă vrei să vorbeşti cu prietenii, aşează-te dracu în aşa fel, încât să nu blochezi traficul.  Aveam ceva de mers, aşa că m-am aşezat pe singurul scaun liber. O duhoare oribilă m-a trăznit, amintindu-mi că sunt în metrou, în România. Pentru că la staţia următoare s-au eliberat 3 scaune din dreapta mea, m-am mutat pe cel mai îndepărtat, şi iată că am reuşit să nu-i mai adulmec nesimţitului parfumul atât de unic. Cobor la Basarab, mare şantier. Ia şi ocoleşte tot, ca să poţi intra în IDM. Cum să intri? Două cucoane cu bagaje blocau drumul şi aşa foarte îngust. După apucai să te strecori, ţi-apărea plodul lor în faţă şi până nu venea maica-sa să-l ia, acolo stăteai. În sfârşit intru în magazin. Ştiam că 99% din marfă o constituie kitchurile, dar mi-au depăşit aşteptările. N-a mai fost aşa, de la mania paietelor şi a altor aplicaţii strălucitoare de să-ţi pice dinţii din gură. A existat şi o parte bună: spre deosebire de Kenvelo (cu o zi înainte fusesem în Mall, unde toate erau prea scumpe faţă de cât ar fi meritat), aici nu ţi-era scârbă de cabinele de schimb şi spre deosebire de Kenvelo, aici se găseau multe cuiere, era curat pe jos iar vânzătorul te ajuta cu orice doreai. Asta mi-a plăcut. IDM era cândva un magazin ieftin dar iată că nu mai este de când s-a modernizat – o pereche de blugi este 120 de lei. Nu am avut din ce alege, aşa ca am plecat doar cu un pulover. Mă duc în Carrefour, că tot era la doi paşi. Numai cocalari şi prinţese în drum spre, aşa că am mărit pasul. Ajunsă acolo, întâi am trecut pe la Petshop, cum fac de obicei. M-am dus până la toaletă. Cât timp m-a a;teptat prietenul, doi bărbaţi au intrat din greşeală în toaleta femeilor, iar cât l-am aşteptat eu pe el, un bărbat a ieşit hotărât din toaleta bărbaţilor, mergând spre cea a femeilor. Nu ştiam ce are de gând. Fix înainte să intre, a făcut stânga înapoi, spre holul pe care trebuia de fapt s-o ia ca să iasă. Ar trebui să nu mai ţină aştia uşile mereu deschise, că lipsa semnelor derutează populaţia. În magazin am găsit multe pulovere, dintre care 4 mi-au venit bine, aşa că le-am luat. Aveau şi preţ bun. Eram rupţi de oboseală după atâtea ore, aveam şi altele de cărat pe lângă haine, aşa că ne-am uitat după un taxi. Ne oprim la primul, care stătea de vorbă cu un coleg. Ne întâmpină, întrebându-ne unde mergem. Timpuri Noi (cam de 15-18 lei). Replica lui a fost A, eu nu am gaz. Du-te la colegii de acolo. Like what the fuck?! Vroia să merg la aeroport ca să îi convină? Găsim alt taxi. Ne ajută domnul să punem bagajele. Din fericire era genul mai tăcut, ceea ce îmi şi dorea, din cauza unei migrene groaznice. Spre Unirii, la o intersecţie, se pune roşu. Idiotul din faţă o calcă, după care se răzgândeşte, aşa că a rămas blocat în mijlocul drumului. Mai încolo, de fapt în faţa Casei Poporului, coadă kilometrică la stop. Dacă până atunci merseserăm foarte încet, acum stăteam pe loc. Am stat cam 10-13 minute la stop, că ţinea extrem de puţin. În decurs de 3 minute,  patru imbecili au luat-o pe contrasens. Uimitor cât tupeu pe ei… sau mai bine zis nesimţire. Între timp, o babă traversa ampulea printre maşini, cu potaia în lesă. Când s-a pus verde, normal că maşinile au pornit, iar ea a început să înjure de mama focului că vai ce nesimţiţi că n-o lasă să treacă. Dacă mai mergea 100 de metri, putea trece legal. Am ajuns în sfârşit acasă. Mă simţeam ca dracu. Dârdâisem, cred că m-a tras curentul şi mai aveam şi gastrita care încă nu mi-a trecut, şi-mi venea si dau la boboci. Abia după un antivomitiv, 2 antinevralgice, stat în pătură şi cu aerul condiţionat suflând în mine aer fierbinte, mi-am mai revenit. Am citit cât s-a jucat prietenul. Eram bucuroasă de cumpărături, dar mai ales că mergea computerul. Nu ştiu dacă am zis, că acum 2-3 zile am luat 2 troieni, care mi l-au făcut praf. Nu mai mergea nici să-mi iau mailul. Acum, totul e bine.