Am scris asta în 2004. Ştiu că mă săturasem până peste cap de atmosfera sărbătorilor, care pentru mine era cauza unei deprimări profunde. Însemna milogeala de ai mei ca să cumpere brad (de ce? nu ştiu… că de permis, nu se punea problema), după ce ajungeam la un compromis şi aveam, în sfârşit, brad, urmau toţi nervii născuţi din împodobirea lui, moment maxim de stres, care ducea la mai multe io-mi bag pula-n el de brad şi părăsirea sufrageriei. Apoi urmau cadourile, care an de an, deşi salariile părinţilor creşteau, ele erau din ce în ce mai de căcat şi nu ni le mai doream. Acest proces natural s-a încheiat acum un an, când tata uitase că e ziua mea. Nu mai am nici o pretenţie.
N-am nevoie de beculeţe! În locul lor, ochii tăi scoşi din orbite, vor lumina, fără să stau cu grijă că se ard, nopţi la rând. Îmi vor lumina peretele camerei cu o strălucire uşor ireală, liniştitoare, creând, împreună cu “Iarna” lui Vivaldi ce se aude în surdină, un ambient minunat.
De ce sa dau un milion de lei pe un brad ce simbolizează viaţa veşnică doar prin culoarea verde, când îti pot reteza de la încheieturi mâinile încă încleştate pe coapsele-mi reci? Şi le-aş aşeza, undeva pe birou, tronând ca un simbol adevarat al vieţii, acesta, înca scurgându-se prin ele?
Ar trebui, poate, după cum cere obiceiul, să îl şi decorez. Beteala ar arăta atât de neplacută şi falsă pe lânga decorul fulminant, oferit de însângeratele-ţi vene, smulse de prin tot trupul, şi aruncate haotic printre degete, încât nici nu merită efortul de a le pune de probă, să văd, totuşi, cum ar arăta.
Nu are cine să-mi aducă lânga el obişnuitele cadouri, aşa cp, mi le voi aşeza singură. Coapsele-ţi pufoase ca nişte cozonaci calzi, abia scoşi din cuptor, şoldurile zgribulite, ocrotind între ele un craniu, pe care chipul tău pare să fi fost desfigurat de un adevărat artist, şi apoi, sânii tăi rotunzi, fermi şi reci ar sta în curba gâtului precum două portocale, ce abia asteaptă a fi jupuite de coajă.
Am obosit să-mi dau silinţa pentru a fi în spiritul sfintelor sărbători de iarnă, aşa că voi pune vârf bradului, iar apoi mă voi întinde în pat, umplând golul dintre braţele tale, şi îmi voi odihni trupul epuizat.
Nu cred că ar arăta nimic mai bine în vârful acestui “brad”, decât inima-ţi ce încă zvâcneşte.
Ştiţi ce urăsc? Hollywood Multiplex (pentru cine nu cunoaşte, e cinematograful din Bucureşti Mall). Deci îmi fac cu o zi înainte rezervare cu cardul (avantaj fiind că poţi să alegi şi să vezi exact unde o să stai) iar ei spun clar, să te duci să iei biletele cu minim jumătate de oră înainte. Ne-am dus cu 45 de minute înainte, dar când am ajuns în sfârsit la ghişeu, îmi spune că mi-a anulat rezervarea, pentru că nu am respectat timpul de ridicare a lor. Like what the fuck woman?! Nu e de ajuns că m-am dus cu trei sferturi de oră înainte şi am aşteptat răbdătoare la coada aia kilometrică? Probabil e vina mea că ele se mişcă de zici că-s paralizate, mai ales când coada e de trei ori cât ar trebui. Nu m-am pierdut cu firea pentru că am stat o oră la coadă, ci pentru că aia mai avea un pic şi îmi reproşa că n-am venit şi mai devreme să le ridic! Dar ce pula mea trebuie să faci ca să vezi un amarât de film la cinematograf? Poate domnişoara a vrut sa îmi sugereze să dorm cu o noapte înainte în fata ghişeului, că aşa sigur o să fiu prima din coadă şi n-o să mai am de ce să mă vait.
Sper să pot ţine posturile la zi, pentru că m-am cam îmbolnăvit. Sper să fie doar o gastrită stresantă şi nimic mai mult (sper cam mult). Trebuie să merg şi la doctor că de mult timp zic dar nu fac. Văd că nu mai plouă afară. E soare, frumos. Mă adoarme rău vremea ploioasă şi am dormit mult.
Ieri am fost iar la restaurantul Dynasty şi am încercat feluri noi de mâncare. Eu mi-am luat Spaghete prăjite Tang Dynasty şi Vită în sos de stridii. Au fost foarte bune, de aceea recomand acest restaurant cu mâncare chinezească veritabilă.
Luni, cu speranţa că mă voi simţi bine, vrem să mergem la spectacolul celor de la Showtime, să vadă şi ochiu’ meu cum e la un stand-up comedy.
Acum două zile am terminat de citit o carte de vreo 430 de pagini, Raţiuni criminale. Deci m-a plictisit aşa tare, că la un moment dat nici n-am mai vrut s-o termin. Apoi m-am apucat de alta, Amurg, la care probabil o să fac şi o recenzie. E scrisă într-un mod plăcut şi e captivantă.
Sunt dezamagită RĂU de Nip/Tuck. Primele două sezoane (ca şi la Prison Break) au fost bune, după care s-a stricat. Azi noapte am început seria 5, atât de varză încât am şi renunţat să mai termin de văzut un episod, de prost ce era. Din fericire au reînceput House M.D. şi Bones. Oricum în următoarea lună reîncep aproape toate serialele pe care le urmăresc. Abia aştept.
Haideţi că închei articolul, fiindcă cheliosul meu moare de nerăbdare să joace S.T.A.L.K.E.R. Nici nu îl condamn Pentru cei care joacă prima parte Shadow of Chernobyl, a apărut şi a doua parte, Clear Sky.
Loading ...