Spit it out

In ziua in care am terminat cu licenta am trecut pe la libraria universitatii asa as one last time. Nu m am dus cu scopul de a cumpara o carte anume. Uitandu ma printre carti am dat de cele ale Rodicai Ojog-Brasoveanu. Poate nu stiti de ea, cum nici eu n am stiut pana atunci, insa m am bucurat sa o descopar. Ce nu m a atras la cartile ei au fost copertile neinspirate si titlurile tipice pentru romanele politiste si mystery/thriller. Anyways erau ieftine (10 lei bucata) asa ca am luat 2 de proba. Am ramas placut surprinsa. Va voi scrie cateva fragmente pe care nu le voi uita prea curand din “Plan diabolic” (click pentru download).

• “M-a condus într-una din încăperile blocului experimental. De camera alăturată ne despărţea o uşă prevăzută cu geam şi gratii. Diavolul Alb mi-a făcut semn să mă apropii. “Priviţi, domnule Diamantopol”. Cinci bărbaţi complet goi zăceau pe duşumea. Văzusem mulţi oameni-epave în lagăr dar era pentru prima dată când mi-a fost dat să asist la asemenea spectacol. Cinci schelete, cinci grămezi de oase articulate în care mai pulsa viaţa. “I-am selectat cu deosebită grijă. Sunt de naţionalităţi, profesii şi religii distincte. De trei săptămâni nu au primit hrană. Numai apă”. Vorbea calm, cu liniştea aceea a ghidului care însoţeşte turiştii prin catacombele sfintei inchiziţii. “După cum desigur observaţi, trăiesc şi vor continua să trăiască dacă le funcţionează instinctul de conservare. Eu sunt convins că da”. Dădu la o parte o draperie şi dispuse sec: “Puteţi începe!” În camera celor cinci fu introdus un bărbat gras, un olandez ales dintre deţinuţii sosiţi cu o zi în urmă. Privea îngrozit scheletele care începuseră să se agite. Diavolul Alb deschise uşa: “Vă rog să vă dezbrăcaţi. Complet”. Îşi lepădă hainele rostogolindu-şi ochii speriat. Diavolul Alb se adresă celor cinci. “Inaniţia totală, cu consum de apă se suportă aproximativ patruzeci de zile. Dumneavoastră sunteţi la mijlocul drumului. Manifestaţi primele edeme. Simptomele următoare, halucinaţii, delir, convulsii şi moartea. Mă auziţi?” Spectacolul era înfiorător. Cinci cranii se clătinau dând senzaţia că sunt gata să se desprindă de pe umeri. Nenorociţii dădeau astfel asigurări că nu şi-au pierdut capacitatea de percepere. “Există o singură şansă să supravieţuiţi. Nu o dată, s-a întâmplat ca marinari lipsiţi de hrană să tragă la sorţi victima ce urma să fie sacrificată. Carnea de om este…” Am strigat înnebunit: “Herr Doktor!” “Păstraţi-vă calmul, domnule Diamantopol!” “Ce vreţi să faceţi?!” “Experimentez”. “E monstruos! Un act dement! Nu vă daţi seama?” M-a fulgerat cu privirea. “V-aş sugera să vă amintiţi unde vă aflaţi şi mai cu seamă în ce calitate”. “Herr Doktor, pentru Dumnezeu!” “Numele ăsta nu-mi spune nimic, v-am avertizat. Şi apoi nu vă înţeleg neliniştea. Aţi făcut risipă de argumente demonstrându-mi performanţele civilizaţiei, ale educaţiei în spiritul respectului faţă de tine însuţi, a omeniei etc. Păreaţi sceptic când am afirmat că în fiecare există germenele crimei. De ce vă neliniştiţi? Dacă m-am înşelat, nu se va întâmpla nimic. Dar se pare că nu m-am înşelat. Nu-i aşa, domnule Diamantopol? Priviţi-i! Au început să le sticlească ochii. Ultimul din stânga e profesor de filozofie. Ani de-a rândul a lătrat despre Platon, Socrate, Hegel. Urmăriţi-l! Încearcă să se ridice. Va muşca primul din osânza olandezului. Celălalt e scriitor. A intoxicat o generaţie întreagă cu baliverne despre copii milostivi. Hm, salivează. Iată că şi domnul judecător dă semne de interes. Individul ăsta mi-a ţinut cândva o prelegere despre infamie. Evident, înainte de război, când reprezenta justiţia. Întâmplarea a hotărât să ne întâlnim.
•  
  Ochii îi sticleau demenţial. Urmărea evoluţia fiecăruia, cu sufletul la gură. “Iată-i, s-au ridicat!” Olandezul scoase deodată un urlet sfâşietor. Mi-am pierdut cunoştinţa. — Proceda cu o exactitate de cronometru. Excelent psiholog, Diavolul Alb reuşise să mă cunoască perfect. Spectacolele sale variau astfel ca durată şi intensitate oferindu-mi un repertoriu de atrocităţi pe care mintea omenească refuză să le imagineze. Ani în şir, nu am putut scăpa de priveliştea celor doisprezece cobai din salonul C. Era o încăpere mică, pătrată, cu unul din pereţi din sticlă incasabilă. La mijloc se afla o masă încărcată cu bunătăţi: aperitive, grătar, sosuri, toate extrem de condimentate. Au fost introduşi doisprezece deţinuţi aleşi dintre supravieţuitorii cu doi ani de lagăr. Priveau hipnotizaţi bucatele. Diavolul Alb i-a invitat să se servească apoi s-a retras. “Vă asigur, domnule Diamantopol că preparatele sunt excelente. Ridică neputincios din umeri: Din păcate, n-am putut să ie ofer şi băutură”. Iniţial nu mi-am dat seama ce-a vrut să spună şi mă întrebam ce urmăreşte. După trei zile am revenit. Cei doisprezece cobai urlau căţărându-se pe pereţi. Mâncaseră tot, fără să primească un strop de apă. Diavolul Alb şi-a scos ceasornicul: “Vom urmări împreună efectele setei. Ideea îmi aparţine. Am experimentat-o prima oară la sanatoriul din Hartheim. Doctorul Lohauer era încântat”. În 1962, aveam să aflu că la castelul Hartheim din vecinătatea oraşului austriac Linz funcţionase o şcoală pentru exterminatori. De aici, ieşise cea mai strălucită promoţie de ucigaşi: Christian Wirth, conducătorul lagărelor poloneze de la Berzec, şi Sobibor Franz Stangl comandant la Treblinka, Rudolf Lohauer, Diavolul Alb. Cobaii se năpustiră la peretele de sticlă. Chipuri descompuse, pe care tortura zugrăvise expresii de coşmar. Şi totuşi n-am putut să-mi întorc privirea. Urmăream terifiat simptomele deshidratării, de la febră, până la starea depresivă. După un timp mi s-a părut un secol Diavolul Alb şi-a pus ceasornicul în buzunar. A deschis apoi o vizetă şi s-a adresat celor doisprezece nenorociţi: “Căutătorii de aur rătăciţi în deşerturile Statelor Unite, ca să nu moară de sete ucideau coyoţii şi le sorbeau sângele.” — Apoi am asistat la o experienţă în “odaia mică”, o încăpere perfect izolată, prevăzută cu duşuri care nu funcţionaseră niciodată. Deţinuţii, goi, manipulau nedumeriti robinetele. Atunci ţâşneau dintr-un tub fixat într-un ungher substanţe toxice caustice. De obicei acid cianhidric sau sulfuric. Diavolul Alb îşi nota cronometrând în cât timp se dizolvă picioarele, genunchii etc. — După trei săptămâni, m-am prăbuşit. Aveam febră, coşmaruri, simţeam că în curând îmi voi pierde minţile.”

Am  citit pe cateva forumuri ca

• Cianura pentru un suras (1)
• Buna seara, Melania (2)
• 320 de pisici negre
• Panica la casuta cu zorele
• Nopti albe pentru Minerva

ar fi cele mai reusite dintre cartile ei.  Astept pareri de la cei care le au citit.